Ceasurile unui dor rectiliniu

 

Aştept noaptea ca un copac mugurii pe crengi, ca pe-o cale lactee adăpată
ce linge tălpile sărate ale fugarilor. Poate un râu care doarme eram,
visând mori, copii jucându-se ascunselea, poate lumea revărsând cu oameni eram,
golul cu gelatina lui înecăcioasă, infinit ca marginea geometrică a unui sicriu,
bărbat iubind femeia, cer aglomerat de nimbuşi, şi-n loc de mâini, lumânări
se topeau ca o idee fixă pe epiderma din felii străvezii şi furnicări feroce.

Avea privirea grea, însărcinată cu toate căutările mele.
Uimiri lehuze mă agăţau în vertij apropiindu-mă, îndepărtându-mă,
decojindu-mă de un presupus suflet cum şarpele de rândurile de piele ale minciunii,
la marginea apei pipăiam starea de lucruri dintre lumi,
arheologie imprecisă în lacrimă, cântec mut, cântec de leagăn.

Amator, la porţile zilei de mâine ca un indice calendaristic fixat într-o joi,
mă dezosam imperfect, curgeam supurat într-un fel de neîmpăcare.
Întorcându-mi privirea, venindu-mi la mal, m-aş fi dat pe bucăţi.
Nu mai ploua, pe ape nu mai mergea nimeni, se surpa uimirea şi durea.
De la ea aşteptam un ceas, timpul, ca o umbră hialină cu nume clar,
să-l dezbrace în toate clipele când mi se face dor,
dar ea vorbea de Dali, eu, năuc, îl confundam cu Picasso
şi parcă nu mai conta deformarea realităţii din minţile altora,
pentru a muri se făcuse prea târziu, târziu pentru orice altă fericire.

Vulgata

 

Raiul e o maternitate, o cameră albă în care culorile,
în aşteptări prelungite, trebuie născute cumva.
Noi nu aveam mamă, înfrânţii nu au inimă, nici zbatere alienată.
Ghemul de închipuiri încâlcit viermuia sacadat în cernerea sângelui.
Noi nu am fost zeii capricioşi ai clipei, umbra orgoliului nemăsurat,
tăcerile noastre s-au scăzut între ele, lăsându-ne verba neîncheiată,
iubiri contondente, frici line şi îngăduite vor reveni.

Aşteptând,
îi făceam nod aripilor, pipăiam, la sânul stâng un nodul îi părea,
e inima ta îi spuneam, nu o extirpa, fascinaţiile luminii se vor elibera.
Apoi acopeream cu rogojini roase ferestrele, aziluri creşteau în noi,
în noi se macerau vinovăţii. Spoiam lucrurile cu trăirea interioară şi
când nu ne mai conveneau le numeam gri.
Nu, nonculorile nu există, materia are un soi de memorie,
irizaţie a ce va fi fost cenuşiul. E numai o aparenţă ce îşi târăşte
dârele prin iluzie şi iluzia e rece, haita viselor muşcă,
pe rănile deschise lăsând doar sare grunjoasă
şi în frig cultivată cu patimă panica.

În boemii de bivuac, va veni şi moartea şi va da bună ziua clipind.
Vom şti, la salut nu vom răspunde oricum, ne vom preface ocupaţi.
Retălmăcind noroiul vom înălţa, precum un zmeu,
un mare zid din chirpici, să ne apere, să ne apropie de pământ.
Peste rotunjimea anodină a unei seri, peste nervurile fragile ale unei stări,
când tragi abătut la limanul somnului, celălalt nu contează,
completul de judecată e capul plecat, gândul cu plumbii
agăţaţi de undiţa nopţii, norii de sânge, greoi.

Şi trebuia să plec, grăbit, beat, animal căzut pradă,
cum neclintit năravul, cum neclintită pofta
livide cearcăne înmugurind duios întregesc portretul.
Aproapele şi departele meu, sinele meu parazit, traficant de oglinzi
într-o metafizică a neşansei mă făcea să cred în ea
şi pe Dumnezeu îl înjugam la toate speranţele şi îl minţeam că
la capăt împărţim visul.

Ora fixă a tăcerii

Uşile se zideau în densitatea nopţii, facerea lumii era un capitol închis,
culorile atârnau în bernă. Tristeţea mea Iskander se credea,
cădeau sub pumnul greu imperii şi oasele creşteau în loc de iarbă.
Sunt vocabula de nespus şi mintea, acest alcov al înfrângerii…

Eu plâng mereu. Asta eram, o piatră pe care nu o cioplea nimeni.
Se odihneau abrutizate şoaptele, din miezul meu făcându-şi parapet,
corbi nesătui când ciugulind lumina, când provocând ecouri
atunci când aerul e plin de cioburi.

Mă uită, las tâmpla pe sânul tău ca o iertare.
Să-ţi rezemi pleoapele pe-o aşteptare, îţi repetam,
singurătatea e o urnă funerară unde îţi aduni nefericit
cenuşa neputinţelor.

Port la Marea Moartă sau despre un nebun vorbind pe stradă

 

Am crezut că tu ai să mă fereşti de virgule, suferinţe bigote rânjeau.
Numai gândul că nu ţi-aş fi spus şi gura îmi amorţea de atâtea cuvinte.
De-atunci, imberb târziu, spilcuit, mă droghez cu şoapte.
Ceru-i de ceară şi scrum, psihedelice răni mă târăsc prin fum, ceru-i de ceară şi scrum.
Nu mai plâng, port autist o mască acoperită cu farduri sociale,
Sunt geografia unei tăceri neasumate, cicatrice abstractă a frigului.
Da, da, cunosc tăcerea femeii, colţii genului înfipţi în propria-mi carne.
Ştiu, pe umerii osoşi mă cară o vină, mă trădează, mă înlocuieşte.

Junghiul interior, sintaxa durerii – derivată a nefericirii, calcul eronat.
Ochii salivau după o urmă de plâns, sfere mituind viitorul.
Vederea mă lasă. Vin gânduri, gânduri în orchestră cad.
Trec peste umeri ca peste un amănunt, copilărie, suflet chinuit în haine de gală.
În Lună am văzut dintotdeauna un cavaler pe un cal ebenin,
Poate un Quijote luptându-se cu morile de vânt ale singurătăţii.
Halucinez, uimirea polarizează dorul acesta epic şi tentacular.
La judecata de apoi condamnat voi fi pentru că nu am mai crezut în nimic.

Camera albă

Vânător de priviri, mă trezeam buimac vorbind cu sine despre morţi,
minţindu-mă că eu nu voi ajunge acolo, că singur pot prăsi lumina.
Cu versul alb tăiam capul balaurului din stomac şi,
ca în poveste, la nesfârşit, îi dădeau altele.

Eretic gândul mă făcea să cred în albastru derutant al cerului.
Ascultam Maria Callas, mi se părea că plouă şi a iubi ce rost să mai aibă!
Aveam de împărţit ceva cu toată lumea, lumea nu mai avea nimic.
Mă vindecau nepăsările şi-n orice crucifix, gata să zboare, pândea un Crist.
Aripi de lemn aveau şi bunicii înjugaţi la griji şi la rost.

În trupul mătăsos al jocului, numai noaptea e în formă fixă,
fântâni adânci recucereau setea, neliniştea, abisul.
De nesomn, păienjeniş sinistru sunt capilarele, geometrii bizare ochii,
lacrimile nu mai ştiu prin ce colţuri să plece,
coloana vertebrală a plânsului frângând, plâng şi
spinii cresc pe trupul uitării cum e taina stăpână pe toate
strigătele nerostite.

Semn

 

Clipe neutre vin, şovăielnic. Voluptoase par aşteptările,
iluzii curtezane dau târcoale.

Respir. Aerul intră-n plămâni cadenţat bolero.
Respir şi mă-ndoiesc de aer.

Coastele se rup, polemici mitice, visurile mint –
semn între carne şi suflu, semn între noi şi uitare.

Linia întreruptă

 

Viaţa e reflexul necondiţionat al Lui,

cresc pe hârtie norii, semnele, iarba, mâna mea se întinde

în creştetul nopţii timid contagiind singurătatea cu tine,

mă ascund într-o bătaie de ceas şi te regăsesc,

habar nu am dacă tâmpla grea cară pâini şi saci de secară.

 

În loc de fum curg păsări, înecăcioase sunt nonculorile vrerii

şi vraişte se fac într-o clipită sentimentele.

Ar trebui puse stavile la începerea oricărui vis,

cerberi deghizaţi să curme, nemilos, paşii rupţi de urme.

 

Lumea e-ntoarsă pe dos, zidurile nu se înalţă oricum.

Fără să sper, eu cred în cărbune şi-n os,

în linia întreruptă, în ochii care se închid când rănile-i divulgă.

pe la noi

 

 

la noi în urbe

Mihai Eminescu

este o stradă, linii, curbe

o stradă îngustă, scurtă, neiluminată public

unde gardurile dărâmânde despart

bazaltul păşirii de casele omului

despart teiul poeziei de incertitudinea plopului

lacrimile de ochii oglindiţi în lacuri

 

trecătorii vin, calcă prin depărtări

sfidând indiferenţa pământului şi

concepând busturi de pas, prin tălpi

 

arareori, ca o îndurare, se mai aud

castanii foşnind a plecare

amintind firav de tâmple, de viaţă

dar oare, ce legătură au toate acestea

cu amintirea

Mihai Eminescu

s e n z o r i a l

Pavlovian, voiam să îl surprind pe Dumnezeu poftind portocală într-un tren personal ticsit cu oameni.

Tăceri compromise

Cum imperfecte zmeiele de hârtie cucerind tăriile,
năvalnic, între noi se înălţau albe zidurile din senzaţii placebo.
Smulgeam cuvintelor îndrăzneala dezbrăcării şi mă temeam
de dimineţile interioare, anonime când gândul m-ar fi sedus
experimental. Şi mă temeam.

Dejucând mitologii cu miză parentală, abstracte, din vis
cununiile se lepădau a treia oară de incubus şi succubus,
aripile de pluş ale patimii se desluşeau vinovat, haotic,
a nedumerire scrâşneau nişte pleoape mecanice,
când yin, când yang, când ding, când dang.

Tăceam… şi teama se dilua într-un punct.
Vinovăţia îşi măcina nisipul, carne fragedă clepsidra tristeţii.
Plânsul, în cadenţe cuprinse de frig, nevăzut se făcea,
inima, gândul, lup-dup, lup-dup, tăceri compromise.
Aerul rarefiat, distant, îmi priise – copilul din mine murise.