Viaţa e o moarte clinică. Doar că nu recunoaştem diagnosticul. Straniu, premisa e una creştină. E starea nefericită de inconştienţă, însingurare, înstrăinare în chip seducător de dans ca şi cum sângele, tânăr pierdut în vârtejuri, ne risipeşte în proiecţii repetate, obscure, în amăgiri facile.
Neliniştea asta poartă, latent, amprentele suferinţei. Suferi şi crezi că totul are un capăt. Şi de început, şi de sfârşit, ca o funie împletită, de cânepă, pe care precupeţele inimii îşi atârnau odinioară culorile. Iluzie. Fără început, fără sfârşit. Adâncindu-se, adâncind…
În atari condiţii, sinucigaşii par simpatici. Par singurii care conştientizează rolul şi care vor să intre decis în actul “dejucării”.
Dar… viaţa e socialmente condamnată la rigori, la reflexe ce adesea nu mai au nici o legătură cu trăirea. Societatea – spital supradimensionat care ne vindecă de toate. Vinovăţii în stânga, vinovăţii în dreapta – sigiliile unui final previzibil. Ajungi să te întrebi confuz dacă aerul nu o fi o altă vină, dacă plămânii nu sunt “mădularul” păcatului şi dacă, crucificat pe-o metaforă nereuşită, plânsul şi-ar mai avea vreun rost.
Şi totul se scurge într-o inconştienţă devenită mediocră, durerea acestei stări e un clocot ce îşi păstrează egal, prozaic ritmul, provocând cu banalitatea c l i p a.
Eu? Tu? Pronume fără sens în marea diluare a suferinţei.
Şi cauţi, şi cauţi, gândind că a răzbate prin viscerele străveziu al acestei lumi e încă posibil. Speranţa se prinde de tine ca un parazit înfometat şi te goleşte de simţ. Doar ea, speranţa fără căpătâi într-o nesfârşire halucinantă.
Da. Sensul dat e doar o iluzie egoistă, o proiecţie filistină a unor doruri de nesatisfăcut. Rădăcinile acestui sens rămân pierdute în acelaşi izvor nebănuit al suferinţei. Şi în toate acestea părinţii/copiii, succesiuni asimetrice, cifre, ecuaţii rătăcind după noimă.
Nu cred că există ceva în afara suferinţei. Nici măcar egoismul. Suntem, mecanic, participanţi la ceva-ul de dincolo şi de dincoace de noi, indiferenţi ca un bob de rouă ce îşi cunoaşte căderea, străini/înstrăinaţi de noi înşine. Moartea se diluează în suferinţă, suferinţa se confundă în moarte.
Pe mine moartea mă indispune. Moartea altora. Şi moartea mea. Îmi creează un disconfort teribil, insalubru. Igienizarea acestei stări e nebăgarea de seamă, ignorarea fenomenului cu tot impactul său social. Ca fenomen – parte dintr-un discurs al naturii, moartea e ok, acceptabilă. Natura îşi urmează “menstrual” cursul. Fecunditate disimulată. Fie, îmi zic. Socialmente, smiorcăiala asta tematică îmi repugnă, frizează, chiar şi întemeiat, un teatru ieftin. Bagatelizează rolul. Probabil aşa trebuie să fie, sonoră, stridentă. Eu mi-aş imagina moartea ca o stingere discretă, intimă. Să constaţi că a murit cutare abia după ce, în timp, nu îşi mai face apariţia, nu îşi divulgă prezenţa. Poate am scăpa de sub controlul spectacolului. Poate… sinceră, moartea vine la fix, cu precizie matematică. Niciodată mai devreme, niciodată mai târziu. “Timpuriul” plecării celor dragi de lângă noi e doar festa pe care intenţionăm să i-o jucam sorţii. Ne jucăm de-a jocul…
Nu-mi spune, ştiu, cuvintele conturează naivitatea. Aşa se îmbracă acum cinismul, în presupuse nevinovate umbre. Cei de lângă noi sunt doar măşti în care am învestit dorinţa noastră de a mai întârzia iminenţa suferinţei. Fie că o numim comun moarte, fie ca îi spunem atitudinea firii.
