Pseudonimul e realmente poetic. Umbletul mă trimite cu gândul la mersul emblematic pe ape. Cărticica, tipografic vorbind, e reuşită. Şi – în cel mai transparent stil arghezian şi/sau eliadesc – placheta e un „şantier” pe care autorul încă tatonează marile modele lirice dar şi izbuteşte deseori a se desprinde cu texte care-mi smulg îndemnul de al încuraja să continue. Certamente, va fi cu folos!
Într-o severă grilă de lectură critică, am găsit câteva titluri în care dicţiunea-i voit prozaizantă (în maniera lui Mircea Ivănescu să zicem) glisează cu destul rafinament spre „neînţeleasa întoarcere” a semnelor (literelor) la rostul lor inaugural, orfic, cathartic. Un alt titlu „Gramatica apei” îmi sugerează că întresituat (termenul e derridian) între morfeu şi hypnus, Dan Tristian încearcă texintenţial a întinde „nesfârşitele punţi” către „ferestrele, lumina şi tâmpla” Templului Poeziei văzut de el ca locuire întru mântuire, sacrificială (expres christică) dar şi ca explorare a unui limbaj clar obscur însă şi cumva criptic, grafic şi psihedelicoludic.
În ceea ce mă priveşte, aş înclina a-i aprecia poemele cu prozodie cuminte în care deşi uceniceşte la teribilii clasici precum Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Nichita Stănescu, Ştefan Augustin Doinaş, Radu Stanca s.a. este, ca fior liric, convingător (vezi cu osebire: Iubirea în gol; Înfometândă, absenţa; Şantier în ochii mamei; Jocul de-a virgula; Pelerin prin mine; Viciu circular; Celălalt eu etc.)
Şi totuşi – e bine că există în cronica-mi această vocabulă sublinială şi sublimată – Dan Tristian, (paradoxal (?)), expresiv involuntar (vorba lui Eugen Negrici (?)) excelează în proza arhetipalică de tip „Excurs”; şi, în lungile „dicteuri” „fără semne de punctuaţie” a la Apollinaire: Nadir, Retorice, Quid prodest, Bioritm, Eu nu, Câte ceva despre glezne.
Ion Popescu-Brădiceni @ Timpul / 11 iunie ’10
