Poezia trebuie rostita daca e cu putinta. Uneori e. Atfel cuvantul nu si-ar avea rostul. E drept, ce scriu eu nu e poezie, nu poate fi citit cu voce tare. Uneori am sentimentul ca nu poate fi citit pur si simplu. Am observat cum scriu. Divulg un context si apoi scriu ceva personal. Si contextul divulgat e tot un filtru subiectiv. Acum, ea, ca despre ea e vorba, e suma tuturor infrangerilor mele. Gunoiul pe culoarele inimii sunt insa eu. Pasul stangaci e despre mine. Pai acum nu explic. Scriu text despre text. Si da, nu sunt deloc coerent. Am incercat sa “explic” candva. Sunt anacolut pentru ca sunt secretarul propriilor trairi. Iar trairile sunt incoerente. Saltul de la o stare la alta se regaseste si in cuvinte, adica ideea e franta, saltul de la una la alta se produce. Nu stiu daca asta face mai atent cititorul. Eu nu am avut parte de feed-back. E drept ca nici nu l-am cautat. Am declinat toate invitatiile pe tema scrierilor mele. Care ar fi sensul? Dar nu importa. Determinant cred ca e daca mesajul pus in sticla ajunge sa il citeasca vreun alt naufragiat. Asa se defineste ecoul. Frumos, frumosul? Ecoul? Da. Daca se produce. Desi, si cu asta inchei, discutand oarecand cu cineva, faceam o analogie intre orgasm si extazul liric. Diferentiere de grad, de intensitate, de sens, de continut, de persoana. Agonia lirica isi desarvarseste expresia in egoism. Ecoul, feed-backul devin secundare chiar daca, cel putin la nivelul orgoliului, se resimte nevoia recunoasterii sociale. E curaj in recunoastere? Pai si daca nu recunosc, se schimba cu ceva realitatea? Si daca spun egoism, se cheama ca e totalmente depreciativ? In fond, suntem niste dumnezei cabotini. Ne jucam de-a jocul, ne facem ca interpretam roluri. Cand eram ceva mai tanar, traiam jocul de-a scrisul. Era putin diferit. Acum a ramas doar greutatea. Egoismul nu e o minciuna, fie ea si necesara. E, daca vrei, una din cauzele prime. E chiar o latura autentica a demersului. A nu-l recunoaste e intr-adevar, cum spuneai, minciuna.
