e, să-i spunem, linişte
herghelii de cai troieni la porţile amintirii aiurează
păsări albe ca o abdicare se împletesc
în suflet efeb Dumnezeu stă întins în hamac
păsări albe se fac clopote false în surdină
şi bat a retragere în zidurile pieptului
şi eu părere, şi dor, şi eu vină mai ales
mă retrag, mă întorc la mine
ca un criminal la locul faptei
în inimă, devenită-ntre timp un padoc,
patrupede sinistre se-mping flămânde,
câinii minţii colţi albi îşi înfig
în pulpele cărnoase ale dorului şi dor
ochii se întunecă, rulează un film monocrom
(cronică a unui surâs anunţat)
e un circ în celule, respir adânc şi mă oblig să tac
să nu-l deranjez pe Dumnezeu în hamac
andrieş e singur în oraş acum jazz cântă şi pietrele
şobolani dresaţi de foame se cred fluturi în stomac
mă îndrăgostesc, inimile învechite eclozează şi-mi spun
că nu există moarte, ci doar prejudecata ei
