Colecţie de scurte scrisori sortite nu tâlcuirii minţii, ci scurgerilor intime prin căuşurile inimii, volumul de faţă este o încercare de întârziere a clipei. Ca un pas făcut discret, preocupat, desculţ, versul este simplu, sugestiv tocmai prin absenţa sinuozităţilor stilistice, forţând adesea dialoguri imaginare până dincolo de limita simţului comun. Versul, alb, devine astfel derutant, debusolant, cititorului revenindu-i în mod reflex provocarea clivajului subiectiv/obiectiv, melanjului de tonalităţi vii/terne în care cuvântul nu joacă doar simplul rol de purtător de mesaj. Invitaţie la toamnă, cuvântul dezvăluie specificul “târziului”, anotimpului unde soarele nu răzbeşte prin vâscozitatea spaţiului spre a se răsfrânge, spre a se desfăta pe suprafaţa fructului copt al vremii ci, lipsit de ludicul vitalităţii, e doar martorul necenzurat al clipei. El consemnează cu lumina-i. Încât, într-o lume plină de pronume secate de sens, o lume de incertitudine, de aparenţe, durerea ajunge să fie cardinală, reper în clipire. Totul – un pas conştientizat şi imposibil de respins…
Trenul care nu întârzie e… moartea, hălăduind prin haltele clipei până când, neprotocolară, cu precizia unei matematici de nepătruns, fără cusur, îşi săvârşeşte rostul în ireversibile decizii, definitive puncte. Dar cine nu ştie ce e moartea, acest poem dureros al şansei de a fi!? Devine puţin important. (“E prea târziu pentru regrete”). Cu toate acestea, călătoria continuă. Încotro?! Încă ne mai întrebăm.
elisabeta aurelia kalman t r e n u l c a r e n u î n t â r z i e • editura carmel print – arad, 2006 • foto: cristi luchian
