Nimeni nu e liber, mreje interioare țin neînduplecat socoteala sângelui.
Mim cu sindromul cotard, întind mâna, mâna îmi cade.
Ating pământul și simt că am mai multe călcâie
decât îmi imaginasem vreodată.
Priviri insinuante părăsesc ochii spre tine.
Dezamăgirea e un cearcăn, îmi spun, extensie matematică.
Deasupra urmelor, în numele omului, înrădăcinată firea.
Sângele, de pe securea călăului, strigă, mă evadează, stinge ecoul.
Când ating rana, degetele-mi sunt coerente, suferința tace.
Arunc zarul alterității și cade pe doi. Clișeu, șoptești, iar eu încep
să dansez.
Pariez pe suflarea călăului în ceafă.
Îți întind mâna. Te înspăimânți ca și cum pieptul frânt
e sinusoidă în mintea lui Dumnezeu.
Dumnezeul meu.
