Normalitatea e statistică, medie aberantă. Devine acceptabilă abia în doi. Și misterul? Misterul? Crezi că se poate risipi prin simpla acceptare a unor “adevăruri convenite statistic”? Se poate estompa prin chestiuni comune? Ar fi eludată căutarea, dincolo-ul. Tu nu uita că Iona a fost călăul propriului ecou. Nu la sfârșitul vieții. La sfârșit a fost eliberatorul revoluționar. Revoluționarul prin excelență. Soarta nu putea fi „dejucată” decât prin decizia interioara de a i se opune. Are și rătăcirea farmecul ei… Jocul, de-acolo ți se trage. Aș spune că de la sânge. Gândesc că tot sângele face jocul luminii din ochi. Privirea e doar trădătoarea onestă. Divulgă jocul și, arătându-l cu degetul, îl face salutar. Cu toate astea, sunt ochi care își mutilează privirea, mint. Dar ce mai contează o lumină neconsumată în magistralul spectacol al trăirii!
