Despre sfinţi cubişti

Povesteam despre sfinţi cubişti, cu muşchi de sticlă.

Descărnat, Sfântul Anton evada neispitit
din pictura lui Dali să îl salveze pe Nietzsche
de un amor fati redundant.

În gândul meu, treceri de pietoni goale.
Linii întrerupte, dureri maşinale în slow motion.
Ne dor lucrurile evidente, capetele de drum marcate,
de celelalte nu ne pasă.

Balansam un ceas în faţa clipei să o hipnotizez.
Timpul se dezbrăca, se întorcea pe dos
fără alegere, fără pudori programate
şi clipa, în văzul lumii, îmi arunca lucrurile pe fereastră.
Atunci profetul, plecând abătut pe tărâmul fertil al singurătăţii,
îşi luă cuvintele şi le dădu corbilor.
Saltimbanci, oamenii se gândiseră imediat la
Allan Poe şi totul a fost luat în glumă.

Până la urmă, timpul ne omoară pe toţi.

neputinţe şi echinox

 

eu încep de-aici de la umărul tău stâng
oasele mele spadasini mereu nepuşi în gardă

mi-ar fi plăcut să mă nasc
într-o limbă cu sens precis la o oră exactă
s-ar fi numit limba oamenilor pierduţi
oamenilor căutaţi

părerile lumii contează apasă
braţul îndoielii pe coapsele inimii
repetam vorbe goale şi deveneam idei fixe
să nu îmi vezi ochii te întrebam des
despre flori despre genunchi şi genuni

timpul june decăzut! ce să mai înţelegi
furnicile mâncaseră notele de subsol ale pielii
simţeam fără frâu chemări fără cumpăt căderi
înnodam capilarele şi la capăt le atârnam
panglici şi clopoţei şi flori de nu-mă-uita
ca pe un mormânt neevocat

nu strigam nu ne auzea nimeni
respiraţia mirosea cumva a înserare jucau teatru
în aura noastră toţi neaveniţii
se curbau amintirile ca nişte spânzurători
curele de transmisie între tine şi ce aş fi vrut
între viaţă şi moarte apă şi foc
mecanism liric apostat lapidar

nu-mi regăseam punctuaţia
absu ştia, suferinţele purtau botniţă
strigătelor li se făcuse dor de umărul stâng
eu mă bucuram că nu puteai pleca şi
primăvara venea fără să poarte tocuri

Omar Khayyam

[Omar Khayyam]

Vis cu însușiri

Nu se mai întâmpla nimic. Fără să fug, de cărţi m-am temut de la început. Devoratoare de suflete, pântece abisale, minţi vorace se ascundeau în umbra literelor. Ca un hazard tânăr eclipsând fără cruţare taina, fără tăgadă trăirea… Mă furişasem, închipuisem o supapă care să desfunde canalele oraşului inimii, vis cu însuşiri citadine. Asta a mai spus-o Dimov, sunt acuzat, amintirile nu se prind cu fir de cânepă în găuri xifozure, trădarea în sine e o gaură neagră, magnetism perfect al ratării, armistiţiu cu sfinţi şi părinţi. Asta o mai fi spus-o Dimov, mă doare în cot philosophia perenis, julitură, echimoze rămase din copilărie într-un reflex mimetic nici eu nu înţeleg ce îţi spun trist ca o primă şi timidă pagină dintr-o carte ce nu poate depăşi începutul. Şi nişte ani infirmi între mine şi ce aş fi năzuit… Puneam nevrotic amintirile la zid să le iau conturul, apoi îngroşam apăsat cu vreo culoare să nu mai poată ieşi sufletul niciodată. Şi nu trebuie să fiu lup să mi se admită rătăcirea, şi nici ruperea crudă a cărnii. Hăituiri de niciunde îşi înfigeau concrete ghearele, mă apucau cu o dezinvoltură acaparantă. Credeam că nu e treaba lor ce mi se întâmplă, respiraţia neavând nevoie de cârja lamentabilă a unei scuze inventate. Nu ştiu când m-am născut, probabil în fiecare zi, stingher, anacronic, jumătatea care nu ar fi trebuit să fie. Matricea mai dă câteodată rateuri. Să fim îngăduitori… Un fel de mâzgă creştea începând din tălpi, mlaştină în care noroaiele rodesc, în care peştii mor… Mă grăbesc, pulsul mă grăbeşte şi par, şi sunt fastidios. Cuvinte stereotipe mă trădează. Nu, nici eu nu cred în coincidenţe, într-un destin asistat, fatum cu fobii ciclice. Viaţa, spectacol amânat din cauza audienţei. Sfâşietoare întâmplare plurală! Teatru buf într-o cenzură infantilă. Bănuiesc, Freud ar rânji puţin. Satisfăcut, savant, clipind paşnic prin lentilele unei epoci… Trăim în lumi paralele, aud maşinal ca un scârţâit brutal înaintea accidentului şi sună sacadat, uzual şi nepăsător valsul necunoscutului. Dar nu îmi mai repeta, mi-aş pierde cumpătul căzând pe umărul tău; nu ştiu ce e timpul măsurabil, nu ştiu de ce şi cu ce poveri va să vină. Decupez contrariat, provocat, triunghiul din ordinea pământească a lumii şi caut. Şi te caut. Dar ordinea inimii, legitatea, viscerele sferic al căutării?… Întrebi? Da, o aştept, noaptea mă pot număra în pace, distras numai de mine însumi. E o vină, mă asigur… Îmi plec tâmplele abătut şi încep să-ţi vorbesc. Par coerent atunci, până la un punct… Poate e forma cea mai scurtă şi sigură de a mă ascunde. De cine? Nici acum nu ştiu. Întrezăresc o temere şi un… pacient. Medicini alopate mă frunzăresc intuind prescripţii halucinante. Să fiu palimpsest pe care se fac exerciţii de caligrafie sentimentală, inserţii în materie, contur şi conţinut îndoielnic. Sau poate, expansiv, se probează prin mine inesteticul în pauzele dintre acte, între două respiraţii aparent necesare. Amănunt într-un interval anost, liniar. Punct pe o axă care nu fixează nimic, care nu poate aminti nimic. Atât? Doar atât?!… Nu contează că zbier şi-n mine, strident, compulsiv Paganini se înfurie într-un mod acceptat. M-am gândit că nu contează  pur şi simplu.

 *

Rătăcitor, mă îmbăt cu ploi, visez multiplicate lumi de aici, lumi de apoi, delirium tremens exersat şi sincer. Trec pe lângă mine însumi şi refuz să mă recunosc. Măcar loc de „bună ziua” să-mi las, massa damnata într-un cerc prea strâmt… Te înţeleg. Nici eu nu mă mai cred… „Dacă s-ar însuma durerea ce o simţim pentru cei ce mor în noi, toată moartea ar deveni plenitudine, univers limitate-n regret şi neînţeles.” Dar eu? Eul?… Cum era de aşteptat, nu am pătruns nimic, nici un sens, nici o idee, nici o minoră sugestie. Paradoxal, eternitatea conjugată obsesiv la trecut. Incandescente aşteptări cu ameţeli livreşti inundă încăperea. În camera albă, sfera. În sferă, golul. Egal, inegal, drumul e lung… Autoportretul aquaforte al trăitorului anonim, al trăitorului amator. Eul nu se poate dresa, sinucideri edulcorate îl fac paiaţă în butaforia zbaterii. Mă repet. Cuţitele au conştiinţă, sunt prelungirea singurei lucidităţi posibile. Conjuraţie fatală, puzzle cu răni şi momeli ale tămăduirii finale, joc al reconsiderării în doi. Un joc absurd, Elohim, absurd… Aş învăţa să dansez. Te-aş iubi…

…

Nu ordinea în care îmi vor putrezi oasele mă înspăimântă,

ci ordinea în care îmi vor încolți aripile.

Marius Robu

în felul meu

 

lucrurilor să le identific zvâcnirea, să le găsesc numele,
rudimentar, cartografiam inima, o tresărire aici, un of acolo,
fără sentinţe, relief, iluzii, vorbeam de iubire din auzite,
reflux în van, singurătate cu mareele insinuate.
suferinţe extremofile, vagante şi vulgare mă stârneau,
doruri speculative anatomia năzuinţei descărnând
când în căderile mele nici eu nu mai exist,
nici lumea de dincolo, nici cea de aici

i-am spus lui sancho, îndrăgostit cum eram
nori se plăsmuiau în juru-mi, un fel de aură sură,
bizare sunt iubirile, anacronice, vâltori neţărmurite.
caii lui dürer nechează-n pudori, ai grijă la copite, copile!
sufletul, monocrom, e boala încă îngăduită a trupului,
bătăi de inimă, speriate de uşi deschise brusc
îl anunţă brutal, crud, lacom şi ireverenţios,
coastele cădea-vor din geneze repetate monosilabic
şi le vom face arcuri să ne putem vâna
măcar câte o privire piezişă

şerpuind printre punctele de suspensie ale pulsului,
între indicativ şi imperativ, viaţa e un neînţeles,
petreceam eroarea din subtext cu patimă interzisă
minunată, succedanee otravă
să nu îţi pot spune te iubesc

imprecaţiile sângelui

buze crăpate mi-ar fi dat vestea că sunt
amânam omoplaţii până la următoarea revelaţie
din inelele coloanei împleteam lanţuri
un fel de îmbrăţişări dureroase

trebuia să fi scris cuvântul liber cu rostire cu tot
fără doruri abstractizate în plâns
fără plâns sprijinit în lacrimă ca într-un mal definitiv
fără iubiri târzii ce nu-şi găsesc întunericul
fără temeri neîmpărtăşite şi ebenine
fără pronume subînţelese fără sensuri fără sens

tristeţi în poziţii fetale nu s-ar fi cuibărit
în rotunde golurile noastre

Ceasurile unui dor rectiliniu

 

Aştept noaptea ca un copac mugurii pe crengi, ca pe-o cale lactee adăpată
ce linge tălpile sărate ale fugarilor. Poate un râu care doarme eram,
visând mori, copii jucându-se ascunselea, poate lumea revărsând cu oameni eram,
golul cu gelatina lui înecăcioasă, infinit ca marginea geometrică a unui sicriu,
bărbat iubind femeia, cer aglomerat de nimbuşi, şi-n loc de mâini, lumânări
se topeau ca o idee fixă pe epiderma din felii străvezii şi furnicări feroce.

Avea privirea grea, însărcinată cu toate căutările mele.
Uimiri lehuze mă agăţau în vertij apropiindu-mă, îndepărtându-mă,
decojindu-mă de un presupus suflet cum şarpele de rândurile de piele ale minciunii,
la marginea apei pipăiam starea de lucruri dintre lumi,
arheologie imprecisă în lacrimă, cântec mut, cântec de leagăn.

Amator, la porţile zilei de mâine ca un indice calendaristic fixat într-o joi,
mă dezosam imperfect, curgeam supurat într-un fel de neîmpăcare.
Întorcându-mi privirea, venindu-mi la mal, m-aş fi dat pe bucăţi.
Nu mai ploua, pe ape nu mai mergea nimeni, se surpa uimirea şi durea.
De la ea aşteptam un ceas, timpul, ca o umbră hialină cu nume clar,
să-l dezbrace în toate clipele când mi se face dor,
dar ea vorbea de Dali, eu, năuc, îl confundam cu Picasso
şi parcă nu mai conta deformarea realităţii din minţile altora,
pentru a muri se făcuse prea târziu, târziu pentru orice altă fericire.

Vulgata

 

Raiul e o maternitate, o cameră albă în care culorile,
în aşteptări prelungite, trebuie născute cumva.
Noi nu aveam mamă, înfrânţii nu au inimă, nici zbatere alienată.
Ghemul de închipuiri încâlcit viermuia sacadat în cernerea sângelui.
Noi nu am fost zeii capricioşi ai clipei, umbra orgoliului nemăsurat,
tăcerile noastre s-au scăzut între ele, lăsându-ne verba neîncheiată,
iubiri contondente, frici line şi îngăduite vor reveni.

Aşteptând,
îi făceam nod aripilor, pipăiam, la sânul stâng un nodul îi părea,
e inima ta îi spuneam, nu o extirpa, fascinaţiile luminii se vor elibera.
Apoi acopeream cu rogojini roase ferestrele, aziluri creşteau în noi,
în noi se macerau vinovăţii. Spoiam lucrurile cu trăirea interioară şi
când nu ne mai conveneau le numeam gri.
Nu, nonculorile nu există, materia are un soi de memorie,
irizaţie a ce va fi fost cenuşiul. E numai o aparenţă ce îşi târăşte
dârele prin iluzie şi iluzia e rece, haita viselor muşcă,
pe rănile deschise lăsând doar sare grunjoasă
şi în frig cultivată cu patimă panica.

În boemii de bivuac, va veni şi moartea şi va da bună ziua clipind.
Vom şti, la salut nu vom răspunde oricum, ne vom preface ocupaţi.
Retălmăcind noroiul vom înălţa, precum un zmeu,
un mare zid din chirpici, să ne apere, să ne apropie de pământ.
Peste rotunjimea anodină a unei seri, peste nervurile fragile ale unei stări,
când tragi abătut la limanul somnului, celălalt nu contează,
completul de judecată e capul plecat, gândul cu plumbii
agăţaţi de undiţa nopţii, norii de sânge, greoi.

Şi trebuia să plec, grăbit, beat, animal căzut pradă,
cum neclintit năravul, cum neclintită pofta
livide cearcăne înmugurind duios întregesc portretul.
Aproapele şi departele meu, sinele meu parazit, traficant de oglinzi
într-o metafizică a neşansei mă făcea să cred în ea
şi pe Dumnezeu îl înjugam la toate speranţele şi îl minţeam că
la capăt împărţim visul.

Ora fixă a tăcerii

Uşile se zideau în densitatea nopţii, facerea lumii era un capitol închis,
culorile atârnau în bernă. Tristeţea mea Iskander se credea,
cădeau sub pumnul greu imperii şi oasele creşteau în loc de iarbă.
Sunt vocabula de nespus şi mintea, acest alcov al înfrângerii…

Eu plâng mereu. Asta eram, o piatră pe care nu o cioplea nimeni.
Se odihneau abrutizate şoaptele, din miezul meu făcându-şi parapet,
corbi nesătui când ciugulind lumina, când provocând ecouri
atunci când aerul e plin de cioburi.

Mă uită, las tâmpla pe sânul tău ca o iertare.
Să-ţi rezemi pleoapele pe-o aşteptare, îţi repetam,
singurătatea e o urnă funerară unde îţi aduni nefericit
cenuşa neputinţelor.