Port la Marea Moartă sau despre un nebun vorbind pe stradă

 

Am crezut că tu ai să mă fereşti de virgule, suferinţe bigote rânjeau.
Numai gândul că nu ţi-aş fi spus şi gura îmi amorţea de atâtea cuvinte.
De-atunci, imberb târziu, spilcuit, mă droghez cu şoapte.
Ceru-i de ceară şi scrum, psihedelice răni mă târăsc prin fum, ceru-i de ceară şi scrum.
Nu mai plâng, port autist o mască acoperită cu farduri sociale,
Sunt geografia unei tăceri neasumate, cicatrice abstractă a frigului.
Da, da, cunosc tăcerea femeii, colţii genului înfipţi în propria-mi carne.
Ştiu, pe umerii osoşi mă cară o vină, mă trădează, mă înlocuieşte.

Junghiul interior, sintaxa durerii – derivată a nefericirii, calcul eronat.
Ochii salivau după o urmă de plâns, sfere mituind viitorul.
Vederea mă lasă. Vin gânduri, gânduri în orchestră cad.
Trec peste umeri ca peste un amănunt, copilărie, suflet chinuit în haine de gală.
În Lună am văzut dintotdeauna un cavaler pe un cal ebenin,
Poate un Quijote luptându-se cu morile de vânt ale singurătăţii.
Halucinez, uimirea polarizează dorul acesta epic şi tentacular.
La judecata de apoi condamnat voi fi pentru că nu am mai crezut în nimic.

Camera albă

Vânător de priviri, mă trezeam buimac vorbind cu sine despre morţi,
minţindu-mă că eu nu voi ajunge acolo, că singur pot prăsi lumina.
Cu versul alb tăiam capul balaurului din stomac şi,
ca în poveste, la nesfârşit, îi dădeau altele.

Eretic gândul mă făcea să cred în albastru derutant al cerului.
Ascultam Maria Callas, mi se părea că plouă şi a iubi ce rost să mai aibă!
Aveam de împărţit ceva cu toată lumea, lumea nu mai avea nimic.
Mă vindecau nepăsările şi-n orice crucifix, gata să zboare, pândea un Crist.
Aripi de lemn aveau şi bunicii înjugaţi la griji şi la rost.

În trupul mătăsos al jocului, numai noaptea e în formă fixă,
fântâni adânci recucereau setea, neliniştea, abisul.
De nesomn, păienjeniş sinistru sunt capilarele, geometrii bizare ochii,
lacrimile nu mai ştiu prin ce colţuri să plece,
coloana vertebrală a plânsului frângând, plâng şi
spinii cresc pe trupul uitării cum e taina stăpână pe toate
strigătele nerostite.

Semn

 

Clipe neutre vin, şovăielnic. Voluptoase par aşteptările,
iluzii curtezane dau târcoale.

Respir. Aerul intră-n plămâni cadenţat bolero.
Respir şi mă-ndoiesc de aer.

Coastele se rup, polemici mitice, visurile mint –
semn între carne şi suflu, semn între noi şi uitare.

Linia întreruptă

 

Viaţa e reflexul necondiţionat al Lui,

cresc pe hârtie norii, semnele, iarba, mâna mea se întinde

în creştetul nopţii timid contagiind singurătatea cu tine,

mă ascund într-o bătaie de ceas şi te regăsesc,

habar nu am dacă tâmpla grea cară pâini şi saci de secară.

 

În loc de fum curg păsări, înecăcioase sunt nonculorile vrerii

şi vraişte se fac într-o clipită sentimentele.

Ar trebui puse stavile la începerea oricărui vis,

cerberi deghizaţi să curme, nemilos, paşii rupţi de urme.

 

Lumea e-ntoarsă pe dos, zidurile nu se înalţă oricum.

Fără să sper, eu cred în cărbune şi-n os,

în linia întreruptă, în ochii care se închid când rănile-i divulgă.

pe la noi

 

 

la noi în urbe

Mihai Eminescu

este o stradă, linii, curbe

o stradă îngustă, scurtă, neiluminată public

unde gardurile dărâmânde despart

bazaltul păşirii de casele omului

despart teiul poeziei de incertitudinea plopului

lacrimile de ochii oglindiţi în lacuri

 

trecătorii vin, calcă prin depărtări

sfidând indiferenţa pământului şi

concepând busturi de pas, prin tălpi

 

arareori, ca o îndurare, se mai aud

castanii foşnind a plecare

amintind firav de tâmple, de viaţă

dar oare, ce legătură au toate acestea

cu amintirea

Mihai Eminescu

s e n z o r i a l

Pavlovian, voiam să îl surprind pe Dumnezeu poftind portocală într-un tren personal ticsit cu oameni.

Tăceri compromise

Cum imperfecte zmeiele de hârtie cucerind tăriile,
năvalnic, între noi se înălţau albe zidurile din senzaţii placebo.
Smulgeam cuvintelor îndrăzneala dezbrăcării şi mă temeam
de dimineţile interioare, anonime când gândul m-ar fi sedus
experimental. Şi mă temeam.

Dejucând mitologii cu miză parentală, abstracte, din vis
cununiile se lepădau a treia oară de incubus şi succubus,
aripile de pluş ale patimii se desluşeau vinovat, haotic,
a nedumerire scrâşneau nişte pleoape mecanice,
când yin, când yang, când ding, când dang.

Tăceam… şi teama se dilua într-un punct.
Vinovăţia îşi măcina nisipul, carne fragedă clepsidra tristeţii.
Plânsul, în cadenţe cuprinse de frig, nevăzut se făcea,
inima, gândul, lup-dup, lup-dup, tăceri compromise.
Aerul rarefiat, distant, îmi priise – copilul din mine murise.

umbre

Normalitatea e statistică, medie aberantă. Devine acceptabilă abia în doi. Și misterul? Misterul? Crezi că se poate risipi prin simpla acceptare a unor “adevăruri convenite statistic”? Se poate estompa prin chestiuni comune? Ar fi eludată căutarea, dincolo-ul. Tu nu uita că Iona a fost călăul propriului ecou. Nu la sfârșitul vieții. La sfârșit a fost eliberatorul revoluționar. Revoluționarul prin excelență. Soarta nu putea fi „dejucată” decât prin decizia interioara de a i se opune. Are și rătăcirea farmecul ei… Jocul, de-acolo ți se trage. Aș spune că de la sânge. Gândesc că tot sângele face jocul luminii din ochi. Privirea e doar trădătoarea onestă. Divulgă jocul și, arătându-l cu degetul, îl face salutar. Cu toate astea, sunt ochi care își mutilează privirea, mint. Dar ce mai contează o lumină neconsumată în magistralul spectacol al trăirii!

[Rădăcini]

 

Exersam narcotic căderea în sus.
Întunericul, coagulant, se depunea ca o crustă,
aripile rămâneau în jos, fluturi de azbest se eliberau din ochi.

Trăiri mercenare salivau aşteptând să-mi prindă bătaia inimii
în cuie. Inima nu mai spunea nimic.
Degete de sfinţi se fac limbi de clopot în cătarea sternului.

Pe furiş, îmi aruncam oasele la câinii vârstei să uit
şi din umerii dezosaţi, ca o privire piezişă, se aşternea mâhnirea.

Ea închidea ochii, zvâcnind, mă salva de mine însumi,
mă îmbrăţişa cum o ancoră nevoia de punct.

[Zodia tatălui sau despre grabă]

Sunt un melc cu ochelari de cal. Joc teatru, trag linie între mine şi gând
ca un măcelar care dă jos carnea de pe os
fără să zgârie smalţul.Memorii recente mă predau, excurs haotic în mintea lui Sisif.
Sunt pus să mă învăţ. Bibliografie obligatorie – durerea de măsele
şi întâlnirea cu tine.

Într-un imediat fără astâmpăr, în mine, piatră unghiulară,
lăsând urme rupestre, contagiat cu nicotină şi cafea
sângele se târăşte.

Vin dimineţi anonime, entorse ale gândului. Trupe de ocupaţie sunt
sentimentele. Roiesc, zgomot fac în pygmalionul aşteptării
împânzind ca-ntr-un giulgiu sufletul, trupul.

Pe umerii-mi acoperiţi, aliniind planetele, ca o taină rătăcind în lume,
risipitorul de lumină – femeia,
rod dehiscent.